vineri, 18 iunie 2010

Simple sentimente provocate


Te simti constrans, apasat, cuprins de teama-- esti marginalizat si neinteles.In jur ai intuneric si umbre, fara cale de scapare, esti prins intr`un joc cu false reguli.. esti ca pe marginea unei prapastii iar din spate bate un vant puternic! Te intrebi atunci de ce toti sunt in esenta lor la fel..?de ce aleg sa minta doar pentru ca nu mai esti ca ei?

Te inchizi in tine, respiri incet, intrerupt, nu mai suporti, caci te apasa.In minte iti navalesc ganduri...ce sa faci-sa fugi!-n`ai unde! sa ii lovesti!-esti de unul singur! si fiecare bataie a inimii te impinge mai mult spre dorinta arzatoare de a pune capat vorbelor si de a descompune fiecare nepriceput care se uita mai intai la tine pentru a te mai vorbi cateva saptamani , si apoi la el, care e subred din toate cele. Dar gandul ca toate astea nu se vor termina curand te inspaimanta, te fac sa strangi din dinti, sa iti rozi buzele, vrand sa spui ceva, dar cui? Tremuri, te opresti si te straduiesti sa nu clipesti, sa nu iti lasi durerea sa se lichefieze, si atunci vor vedea ca te doare.Te asezi, iti aprinzi o tigara si privesti in gol...nu vezi pe nimeni desi e aglomerat. Incepi sa speri ca odata cu trecerea anilor, timpul va face ordine printre oameni, iar cei ca ei se vor duce inainte de vreme acolo unde toti plecam si nu ne mai intoarcem ; sa speri ca subiectele lor se vor diminua,iar tu vei cresete si vei putea razbi.

Desi vezi totul asa de departe, si tot ei iti pun piedici, te gandesti ca va veni o vreme...vremea ta, vreme in care vei face ce vrei, ca si o domnie.Te ridici...privesti in jur.. e la fel de aglomerat, dar parca e altfel...mai tragi un fum, arunci tigara , apoi o calci, mergi mai departe!

miercuri, 2 iunie 2010

Singurul chin-Minciuna.


Am fost învăţată să nu mint, să sper, să cred că totul va fi bine, dar într-o zi… m-am prăbuşit. Eram confuză, era frig, în jurul meu vedeam doar ceaţa, tremuram şi uşor o lacrimă s-a smuls, fără voia mea a căzut pe obraz şi s-a pierdut usor pe bărbia care tremura încercând să ascundă nesiguranţa.

Am descoperit că de fapt eram în duel cu mine, cu mintea şi gândurile mele. Curând tot mai mulţi fiori aveau să îmi cuprindă trupul blajin, nevinovat, obligat să facă un pas hotărâtor, înainte sau înapoi. Mă aflam defapt pe marginea unei prăpăstii… Puteam să mă condamn singură, sărind în abis, zdrobindu-mi toate visele, dorinţele, plăcerile. Puteam să mă arunc în ghearele adevărului, să mă sfâşie, suportând consecinţele sau puteam să mint, să fiu aplaudată, cineva să îmi întindă o mână să mă ridic, să mă îndemne să nu privesc în gol, ba chiar să îmi laude “confesiunea”.Am ales calea uşoară. Am minţit.

Nu după mult timp am fost supusă din nou testului, să aleg calea dreaptă, dar lunga şi dureroasă sau să trişez şi să scurtez drumul? Din nou ispita a fost mare. Am minţit. Şi mi-a plăcut. Deja trecusem la alt nivel. Nu doar că nimic nu mă mai facea să regret, dar făceam planuri cum să îmi îmbunătăţesc tactica, nimeni să nu afle, toţi să continue a-mi fi prieteni.

Aşa că am învăţat să mint, să înşel, să ascund. Nu mai eram eu. Răul îmi guverna trupul şi mintea. Copilul naiv era de fapt un mic demon, parşiv şi rece, cu chip dulce, înduioşător, privire caldă, parcă îţi era imposibil să crezi că o fiinţă atât de pură poate minţi, dar totul era o mască...băteam puternic cu pumnii în tâmple. Capul îmi zvâcnea. Ochii roşii se împăienjeneau. Plângeam şi imploram ca totul să fi fost un vis urât. Să bat din palme şi să mă trezesc. Dar nu era asa. S-a aflat.

Toţi mă priveau ciudat. Se simţea atâta repulsie în jur, privirea lor era plină de ură şi regretăm, dar degeaba, nimeni nu vroia să mă mai asculte şi să înţeleagă de ce am făcut asta. Faţă de mine cu toţii aveau un sentiment de repulsie. Plângeam, ceream îndurare, milă chiar, aş fi dat orice. Orice, înțelegi? Ca să fie totul ca înainte… Mă izolasem. Eram eu şi cu mine. Îmi reproşam, mă acuzam ,vroiam doar să treacă timpul şi lumea să uite, pentru că se spune că o data cu trecerea timpului toate dispar, dar nu a fost aşa. Era prea grav. Nimeni nu m-a putut ierta. Şi am rămas singură. Tot timpul singură. M-am obişnuit cu ideea şi mi-am spus: “Ce mai ai de pierdut? Joacă şi ultima carte ” şi am luat-o iar pe calea greşită şi am minţit.

Acum sunt mare… sau cel putin aşa îmi place să mă consider, pentru că mereu voi rămâne un copil. Şi mint. E ca un viciu. Parcă e singura cale să mă eliberez de probleme. Am avut mult de pierdut. M-am blestemat, torturat dar tot am minţit. E uşor să minţi, şi uneori e chiar necesar, dar se ştie că orice e prea mult strică. Eu continui să mă lupt cu mine, să încerc să mă schimb, sunt într-o stare malignă.Mai am o singură speranţă, dragostea. Ea este mai puternică decât orice. Este singura care poate învinge şi singura care mă poate ajuta să mă eliberez de această povară pe care o port pe umeri încă din copilărie, minciuna.

Vrei să ajuti şi nu ai cum...


In viata a aparut o persoana care a reusit sa ma schimbe , asa cum nu credeam nici eu. De multe ori mi se spunea..."schimba`te, fi altfel, esti fata!" Nu portam ideea de a ma schimba, era doar un gand efemer pentru mine, dar pentru altii statornic! Cum poti oare sa schimbi o persoana aproape radical, intr`un timp atat de scurt?! ...
Dupa ce ti-a fost aproape, asa cum a stiut, te-a "domesticit", iar acum sa il vezi asa cum nu iti doreai niciodata sa il vezi...sa iti amintesti ca in urma cu 2 saptamani ii puneai intrebarea "Daca as pati ceva, ai ramane langa mine?" Sa iti doresti sa ajuti si nu ai cum. Sa ajungi precum un catelus, care isi vede stapanul la greu, si nu are cum sa il sprijine, decat moral si nici asa,pentru ca este o necuvantatoare si de multe ori cuvintele nu pot atenua durerile mari...de aceea isi intelege stapanul..si se uita la el cu ochii tristi ...cu botul pe labe, atent la fiecare miscare...Il mangaie si ii spune "o sa fie bine!" , da bucuros din coda, apoi se pui la locul sau...iar cu botul pe labe, langa el, privaindu`l ....